Tu știi cum e corect? – Doi ‘i’ sau doi de ‘i’

doi-i

Dacă e să consultăm Gramatica Academiei, ediţia 2005, construcţia cu prepoziţia de, între numeral şi substantivul pe care îl însoţeşte, este obligatorie de la douăzeci în sus. Se spune corect, de exemplu:

  • douăzeci de copii,
  • treizeci şi una de cărţi,
  • o sută de copaci etc.

dar fără prepoziţie până la nouăsprezece:

  • doi copii,
  • zece adulţi,
  • nouăsprezece case etc.

Dacă am respecta această regulă, aşa cum spunem doi copii, trei pisici etc., ar trebui să spunem şi doi n, trei i etc. Există însă, în limba română, două categorii de cuvinte, două excepţii de la regulă, pentru care numeralele mai mici de douăzeci sunt urmate de prepoziţia de: numele de cifre şi numele de litere. În cazul numelor de cifre, o formulare de felul: ‘A luat doi trei la matematică’ ar fi fost neclară, ar fi putut fi înţeleasă ca o aproximare (doi-trei), situaţie în care utilizarea prepoziţiei de a avut rol lămuritor – ‘A luat doi de trei la matematică’.

În mod similar, pentru o exprimare clară, o asemenea construcţie s-a extins şi la substantivele care denumesc litere şi care nu au o formă specială de plural: ‘Cuvântul copii se scrie cu doi de i.’ ‘Verbul “creează” se scrie cu doi de e.’ etc.

În concluzie, este corect să spunem: un i, un e, un n, doi de i, doi de e, trei de n etc.

Dacă tot nu sunteți convinși, o să vă cităm două voci care apără o astfel de logică.

„Construcţia cu de poate apărea şi la numeralele mai mici de douăzeci când acestea însoţesc substantive „metalingvistice”, denumiri ale unor unităţi ale limbii (literă a alfabetului, cifră, cuvânt etc.): doi (de) i / trei (de) cinci etc.”

(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” – Gramatica limbii române I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, 2005, p.297)

Mult mai clare sunt explicațiile lui George Pruteanu, într-una din edițiile emisiunii ‘Doar o vorbă S-ĂŢI mai spun’.

Am fost întrebat de ce spun eu “doi de 3″ sau “doi de s”, fiindcă n-ar fi corect, că doar nu spunem doi de cai sau doi de boi. Rostul limbii e să ne ajute a ne înţelege reciproc. Corectitudinea care nu aduce claritate nu face doi bani. Dacă mai există cărţi care recomandă să spunem: “În sesiunea asta am luat doi trei”, cărţile cu pricina greşesc în acest punct şi nu vă sfătuiesc să le ascultaţi. Chestiunea a fost tratată şi de Al. Graur într-un articol publicat într-un număr al ziarului Adevărul din 1937 şi republicat în culegerea Puţină gramatică, volumul 2. Iată punctul meu de vedere şi “pe ce mă bazez”, cum ar zice un personaj de-al lui Marin Preda. Propoziţii de genul “Studentul a luat 2 cinci şi 3 opt”, cred că veţi fi de acord că sunt eminamente neclare, başca faptul că nici nu pot fi scrise cu cifre (2 lângă 5 s-ar citi 25). Cifrele şi literele luate în sine sunt prea puţin substanţiale ca să le putem simţi ca pe nişte entităţi care primesc normal numeralul: doi cai, două supersonice etc. Păi, pot eu să spun că dolarul se exprimă acum în lei prin 2-7 şi 2-0? Parc-ar fi rezultatul unui meci! E nevoie de un element ajutător, care este prepoziţia de, venind în fond din expresia “de-alde”. Dar cum “a luat 2 de-alde 3″ ar fi prea mult, e suficient “a luat doi de 3″. Rostim 2-3, 2-5 atunci cînd, de pildă, dictăm o listă cu zecimale şi facem economie de efort, ca să nu repetăm de zeci de ori 2 virgulă 3 etc. La fel e situaţia în privinţa literelor, luate în sine, ca simboluri ale sunetelor. E corect să spunem că Vasile Aaron se scrie “cu 2 de a”, Costache Facca, “cu 2 de c”, copii “cu 2 de i”, pentru a evita aspectul tulbure, de formulă matematică, al exprimării 2a, 2c, 2i. Spunem 2a, 2c în situaţii precum următoarele: cînd e vorba de un număr de casă (“eu stau la 11, el la 11a”), cînd e vorba de denumirea unui paragraf (“mai jos, la 3a, este dată rezolvarea problemei”) sau, în fine, în limbajul matematic (“2a+3i=x”). În schimb, cînd literele sau cifrele denumesc NU simboluri abstracte ale sunetelor, ci obiecte, desene sau fenomene din afara vorbirii, ele pot fi tratate ca nişte substantive, ca în următoarele exemple: “viorile au de-o parte şi de alta a corzilor două F-uri”, “el are două M-uri de conducere”, “pe rochia ei erau desenate nişte S-uri”, “aici am să pun două T-uri ca să-mi susţină partea asta” şamd. La fel se întîmplă, ziceam, cu unele cifre, de ex.: “a făcut pe gheaţă vreo 10 opturi” (şi NU “zece de 8”).

În concluzie, ambele construcții lingvistice sunt corecte, și gasim lucrări de specialitate cu argumente pentru ambele, doar că formula cu prepoziție (doi de…) ajută la o exprimare mai clară și mai exactă.

(Corectitudinea care nu aduce claritate nu face doi bani. – George Pruteanu)



Lasă un comentariu

Adresa de mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

error: Conţinut protejat !!